Reporter

♦ "Fals! Nu te cred! Hai să o luăm de la început!".
El este Actorul. Și nu o să punem între ghilimele, pentru că Alex Vlad este omul care trăiește respirând teatru. Un interviu care te va face să vii să-l vezi în "Trei piese scurte fără sex".. și să îl cunoști mai bine.
♦ Titlu: De vorbă cu...Alex Vlad

Reporter: Primele semne ale talentului...
Alex Vlad: Nu am nici cea mai vagă idee. Dar cred că e important să nu te trădezi. Dacă știi sau crezi că știi care este acel lucru pe care vrei să îl faci cu viața ta, atunci te-aș îndemna să faci tot ce-ți stă în putere pentru a-ți atinge ținta. Oricât de absurd sau de bizar ar părea. Eu la rândul meu am știut că asta vreau să fac - teatru. Nu știu dacă e bine sau nu, dar asta mă face fericit. Nu aș ști să spun ce înseamnă talent. Dar știu că dacă cineva nu luptă pentru visurile sale, ajunge să muncească pentru visurile altcuiva. Eu în toți anii ăștia am învățat că e nevoie de muncă și răbdare. Talentul se antrenează.

Rep.: Copilăria mi-am petrecut-o...
A.V.: Fiind o perioadă în care încă nu existau internet, HBO sau McDonalds, petreceam mult timp în fața blocului. Iarna îmi făceam sabie din trunchiul bradului de Crăciun și cu multă hotărâre plecam la război împreună cu alți puști din cartier care aveau și ei săbiile lor. Vara existau interminabile bătăi cu apă. Evident nimeni nu avea pistol cu apă, dar sticlele de plastic erau la fel de eficiente. Făceam cu alți puști întreceri cu mașinuțe de jucărie și iubeam guma Turbo. Îmi aduc aminte că îmi era frică de piticul din "Twin Peaks" dar stăteam cu toată familia în fața televizorului pentru că eu spuneam că suntem la cinematograf. Mă ajuta și faptul că alți vecini nu aveau televizor și când veneau la noi să se uite la "Dallas" și "Twin Peaks", le dădeam bilet.

Rep.: În liceu eram genul care...
A.V.: Îmi plăcea să fiu înconjurat de prieteni și de oameni care îndrăgeau aceleași lucruri pe care le iubeam și eu. Aveam o trupă rock și frecventam un cenaclu. Începusem să cunosc lumea teatrului; eram la clasa de actorie a liceului de artă, unde aveam în medie 4-5 ore de arta actorului pe zi. Îi descopeream pe Stanislavski, Cehov sau Shakespeare și îmi plăcea teribil de mult tot ce se întâmpla acolo. În rest petreceam mult timp cu prietenii într-un bar care acum nici nu cred că mai există și refuzam să-l citesc pe Sadoveanu. Vacanțele de vară erau pentru Vama Veche, Sighișoara și alte evadări de acest gen mai mult sau mai puțin plănuite. În orice caz, se pleca în gașcă, obligatoriu cu sacul de dormit și cortul în spate. Liceul a fost perioada nopților albe.

Rep.: Cea mai frumoasă amintire de atunci...
A.V.: Am două, dar am să fiu scurt. Așadar prima. Participasem la un festival de teatru cu un spectacol-colaj realizat în totalitate din texte de Caragiale. Acel spectacol, sau mai bine spus interpretarea acelui personaj, mi-a adus primul premiu pe care îl obțineam ca actor. Atunci s-a schimbat ceva în mine. A fost un moment care mi-a dat încredere în mine; era o confirmare pe care probabil o așteptam fără ca eu să știu neapărat acest lucru. Și a doua întâmplare. Eram extrem de încântat pentru că urma să am un gig în același pub unde au avut concerte Ada Milea, Alifantis și mulți alții. Imaginea care mi-a rămas în minte e următoarea: au venit la concert atât de mulți oameni încât mesele erau folosite pe post de scaune și a trebuit să începem cu ușa de la intrare deschisă. Capacitatea barului era cu mult depășită și asta mi s-a părut fabulos.

Rep.: În facultate îmi plăcea foarte mult să...
A.V.: Să văd examenele de actorie ale colegilor și să merg la teatru în gașcă. De multe ori eram câte 10-15 care voiam să vedem același spectacol, iar după aceea ne strângeam toți într-un bar și stăteam la povești.

Rep.: Aici e o poză cu mine...
A.V.: E de la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu unde am ajuns cu Teatru Acum. Era primul semn că Teatru Acum a început să capete o anumită importanță în spațiul teatral. Teatru Acum e o platformă de promovare a evenimentelor teatrale din România. De la apariție și până acum Teatru Acum a produs trei spectacole de teatru și a acumulat o arhivă impresionantă de articole. Spre exemplu unul dintre materialele valoroase este un interviu în exclusivitate cu Ștefan Iordache care a fost publicat în premieră pe Teatru Acum. Pentru curioși, iată aici pagina Teatru Acum.

Rep.: Am rămas în România...
A.V.: Pentru că nu cred că în altă țară se află un rai al actorilor. Dacă m-aș urca în primul avion, șansele de a fi așteptat la debarcare de un domn îmbrăcat în costum, agitând energic o pancardă pe care să scrie "Bun venit Alex Vlad!", sunt nule. Nu-mi doresc să ajung în altă țară doar de dragul de a pleca undeva. În plus, e mult mai greu de jucat în altă limbă. Trebuie un antrenament pentru a fi capabil să gândești în limba respectivă.

Rep.: Primul rol pe care l-am avut a fost...
A.V.: "Moftangiul" în spectacolul "Moftangii și Moftangioaice" după texte de I.L.Caragiale, regizat de Gheorghe V. Gheorghe. Moftangiul era de fapt un nume generic care oglindea într-un fel conceptul regizoral al proiectului; Moftangiul îngloba de fapt mai multe roluri din schițele lui Caragiale, nu un singur rol. Nici nu-mi vine să cred că sunt 12 ani de atunci.

Rep.: Am decis să mă fac actor...
A.V.: Pentru că nimic altceva nu mă atrăgea la fel de mult. Simțeam că aici este locul meu. A fost și este ca un microb. Când eram mic îmi doream să fiu arheolog dar am renunțat la idee. Cred că am fost inspirat.

Rep.: Cel mai bun sfat pe care l-am primit de la cineva a fost...
A.V.: Să faci totul cu iubire. Am realizat ulterior că e foarte greu.

Rep.: O lecție pe care am învățat-o pe calea cea grea.
A.V.: A fost o vreme când aveam senzația că sunt cel puțin genial și că tot ceea ce fac este sublim. Ca din senin a apărut un regizor care mi-a spus în timpul repetițiilor: "Fals! Nu te cred! Hai să o luăm de la început!". A fost o palmă dură! Mai cu seamă că argumentele pe care le aducea în discuție erau valabile. Abia atunci am renunțat la orgoliu. Abia atunci am început să descopăr cu adevărat ce înseamnă teatru. De atunci tot continui să învăț și să descopăr. Pentru actori, lecțiile cred că nu se termină niciodată.

Rep.: Cred că ne-ar fi mai bine tuturor în domeniul ăsta...
A.V.: ...dacă toate spațiile teatrale s-ar transforma din teatre de repertoriu în teatre de proiecte și pentru fiecare spectacol în parte care ar urma să fie montat să existe un casting. E adevărat că în anumite spații teatrale chiar s-a făcut acest pas și e de admirat. În felul acesta cred că ar exista o șansă mai mare ca mulți dintre actorii tineri să obțină un rol într-un teatru.

Rep.: Pe lângă teatru...
A.V.: Scriu. Scriu proză, teatru, poezie, eseu. Îmi place foarte mult și ideea de a face radio. Mi-am creat un mic studio acasă și în timpul liber fac înregistrări care imită anumite emisiuni/show-uri radio. Am creat chiar și jingle-uri. Postul meu de radio care nu există se numește Gâz FM și îl ascultă toți prietenii care îmi cer înregistrări. Dar pe lângă teatru, nu cred că mai există cu adevărat ceva care să mă intereseze la fel de mult. Mi-ar plăcea să fac film.

Rep.: Weekend înseamnă...
A.V.: Acea zi din săptămână în care mă trezesc și îmi termin de băut cafeaua pe la 3-4 după-amiaza și văd 2-3 filme. În medie am cam 5-6 weekend-uri pe lună.

 

Rep.: În playlistul meu o să găsești mereu...
A.V.: Câte un pic din Bob Dylan, Crash Test Dummies, Bad Seeds, Dire Straits și nu numai. Uneori când îmi place foarte mult o piesă, o ascult la nesfârșit. Spre exemplu acum mă fascinează "Big Freeze" de la Muse.

Rep.: Mă distrez foarte tare când...
A.V.: ...petrec o zi veselă cu prietenii. De multe ori sunt bucătar dacă stăm în casă. În alte cazuri, înseamnă o ieșire în oraș și atunci eu încerc să-i conving pe toți să jucăm un biliard.

Rep.: Aș revedea oricând filmele...
A.V.: Sweet November, One Day, Amadeus, Scent of a Woman și cred că mai sunt și altele.

Rep.: Cartea pe care am citit-o de mai multe ori...
A.V.: Era intitulată "Teatru", însă e ciudat că de fiecare dată când reciteam această carte era mereu scrisă de un alt autor... Și undeva pe locul doi, cred că e Colecționarul de John Fowles.

Rep.: Uneori mă enervează...
A.V.: Coada care se formează la supermarket, oamenii care postează pe rețelele de socializare "bună dimineața" și "noapte bună", prostia și răutatea.

Rep.: Încerc să nu ratez niciun episod...
A.V.: Din Seinfeld, deși le-am văzut pe toate. Partea bună e că serialul deja face parte din colecția personală de filme și atunci rulează doar când am timp și chef să mă uit.

Rep.: Spectacolul pe care l-am văzut și m-a făcut să plâng...
A.V.: Nu a existat, dar nu se știe niciodată. Însă spectacolul "The Sound of Silence" (Sunetul tăcerii) în regia lui Alvis Hermanis a avut un impact imens asupra mea. Am plecat profund emoționat din sala de teatru și nu-mi venea să cred că au trecut 3 ore. Din tot ce am văzut rămâne în continuare primul pe lista preferințelor. Undeva pe un îndepărtat loc 2 se află "Mă tot duc" cu Oana Pellea și Gruia Sandu.

Rep.: Dacă aș fi spectator...
A.V.: ...mai des, înseamnă că aș urca pe scenă mai rar. Și e păcat.

♦ Interviu acordat pentru rubrica De vorbă cu...